Sigur, principalul personaj rămâne Ştefan cel Mare şi Sfânt. Sunt doisprezece ani de când Sfântul Sinod a hotărât sa-l canonizeze, dar încă mai sunt discuţii in jurul acestui fapt. Şi nu atât Ştefan cel Mare este contestat, cât această decizie de a fi canonizat, de a fi considerat „oficial” în rândul sfinţilor. În fapt el era de mult printre ei.

Părintele Iustin Marchiş, care ar fi trebuit să vină şi el aici şi să spună câteva cuvinte, se gândea să se refere la această controversă care încă există în jurul canonizării Sfântului Ştefan cel Mare. N-am să vă pot transmite tot ce voia Sfinţia sa, dar am să vă citesc astă seară condacul şi troparul Sfântului, aşa cum m-a rugat.

Mă gândesc că şi noi, cei care pretindem că vieţuim în Biserică, am devenit foarte puţin conştienţi de lucrul acesta, ca Ştefan cel Mare este Sfânt. Ştefan cel Mare a fost cinstit si iubit aproape venerat din totdeauna. Cine n-a fost la mormântul lui, la Putna, chiar şi înainte ca să fie canonizat, şi n-a simţit că acolo se petrece, totuşi, ceva care ţine nu de un simplu mormânt al unui domnitor care a făptuit în viaţa lui lucruri măreţe şi care a făcut cinste acestui neam, îi este mai greu sa accepte sfinţenia voievodului. Se simt acolo un suflu, un duh, o boare care ţin clar de sfinţenia lui Ştefan. De fapt Sinodul n-a făcut altceva decât să recunoască acea îndelungă, de veacuri cinstire, spontană, adâncă şi continuă venită din partea a ceea ce în Biserică se cheamă poporul credincios. Aşadar, punerea lui Ştefan în calendare este dincolo de orice discuţie. El era sfânt şi înainte de canonizare. Sfântul devine sfânt în momentul morţii, când ia cununa biruinţei. Unii sfinţi sunt recunoscuţi „oficial” de Biserică după câţiva ani (cum au fost cazurile cu Sfântul Grigore Palama sau Sfântul Nifon, patriarhul Constantinopolului, care a fost canonizat la Curtea de Argeş), alţii după sute bune de ani. Nu este puţin lucru ca după biruinţa in lupta, in loc s-o dai pe beţie sa ţii trei zile de post cu toata oastea ta. Nu este puţin lucru sa mergi sa mergi cu icoana la lupta tot timpul. Nu este puţin lucru să te consideri, în calitate de conducător, nu un funcţionar într-un post, fie el şi foarte important, eventual chiar un profitor, ci apărătorul unui teritoriu, un teritoriu care este nu numai un teritoriu pământesc, ci şi unul spiritual, un om de veghe pentru credinţă în primul rând.

Se vorbeşte mult despre multele neveste, despre ibovnice şi despre copii din flori. Ar trebui să vedem cum cele trei căsătorii ale lui au fost cu încărcătură politică. El şi le-a asumat. Şi apoi Dumnezeu socoteşte altfel, matematicile sale sunt mai complexe decât simpla noastră aritmetică. Contează mulţimea faptelor şi mai contează şi felul în care sfârşeşti cursa vieţii.  Cu tipul de judecată pe care o propun unii dintre noi nici Sfântul Pavel n-ar fi trebuit să fie sfânt, nici Maria Egipteanca, nici tâlharul, nici Petru care s-a lepădat întreit. Aceştia toţi ar fi trebuit să fie nişte oameni stigmatizaţi pe veci. Chiar şi noi, cei care pretindem că vieţuim în umbra Bisericii, nu suntem încă suficient de conştienţi de canonizarea lui Ştefan. N-a apărut încă biserica cu hramul Sfântul Ştefan cel Mare şi încă nu ne rugam destul la el. Fac excepţie probabil cei de la Putna, care veghează la mormântul voievodului.

Dacă arta, în principiu, trebuie să fie slăvitoare, să transfigureze, cu atât mai mult o icoană se cere să fie în acest fel. Desigur, doamna Elena Murariu a făcut un lucru extraordinar. De ce s-a aplecat ea asupra acestei teme, asupra unui sfânt mai discutat? Poate şi faptul că este din părţile Sucevei a făcut ca inima să-i bată mai sensibil la acest subiect. Ce este minunat, este faptul că a reflectat stăruitor la tema care şi-a propus-o. Vedem în tratarea sa iconografică diverse idei, trimiteri; unele sunt mai evidente, altele mai ascunse şi mai de taină. Ştim că s-a comparat perioada lui Ştefan cel Mare, cei 47 de ani de prosperitate extraordinară in pofida deselor bătălii purtate, cu perioada marilor regi ai Israelului, a lui David sau a lui Solomon. Îl vedem, de altfel, în icoană pe Sfântul David. Îl mai vedem pe Ştefan în cavalcada sfinţilor militari, alături de Constantin cel Mare (ar fi putut fi adăugat poate şi Iustinian). Vedem apoi, în registrul superior, câteva dintre principalele ctitorii ale lui Ştefan, iar pe părţile laterale scene din tipul de program iconografic în care sunt reprezentate momente importante din viaţa sfântului zugrăvit: naşterea, adormirea, încoronarea.

Horia Bernea spunea că icoana este suprapictură. Oricum este mai mult decât pictură. Ca să fie însă mai mult decât pictură trebuie să fie mai întâi pictură. Sunt foarte mulţi cei care încearcă să facă icoane, dar foarte puţini cei care şi reuşesc. Unii nu izbândesc din lipsa de şcoală, alţii din lipsă reflectare profundă asupra condiţiei icoanei, alţii pentru că fac icoane numai din dorinţa de câştig, abuzând de evlavia oamenilor. La doamna Elena Murariu se vede că a parcurs o şcoală serioasă studiind cu profesori de marcă, Ioan Stendel şi Dan Mohanu. Apoi ea a stat mult pe pictura veche, restaurând numeroase monumente de primă importanţă. Lista lor este impresionantă. Pictura de calitate a acestor vechi ctitorii impune şi, dacă eşti sensibil şi ai bun simţ, nu poţi să-ţi mai permiţi, după ce parcurgi această „scoală”, să pictezi icoane oricum. Ai dorinţa să fii la fel ca vechii anonimi. Aş compara pe undeva lucrul acesta smerit de restaurator cu ceea ce făcea Părintele Dumitru Stăniloae, care a tradus mult din operele Sfinţilor Părinţi, şi abia plecând din teritoriu acestui contact personal a purces la opera sa principală de teolog. Şi doamna Elena Murariu, mai întâi a stăruit pe  pictura veche şi apoi a făcut icoane. Cum se vede, e bine să fii iconar după ce ai un astfel de contact îndelungat, apropiat, în taina schelei din biserică. Apoi trebuie sa fii deschis spre ceea ce ţi se spune acolo, să rezonezi. Sunt mulţi alţii care lucrează, au această experienţă, dar nu ajung să picteze icoane.

Nu avem decât să ne bucurăm de această înfăptuire. Este bine să li se arate oamenilor Bisericii exemple cu ceea ce ar trebui să împodobească bisericile noastre. Sunt, din păcate, foarte multe icoane slabe În biserică, nu rare ori chiar şi icoane eretice. Este un lucru de neîngăduit. Icoanele trebuie să fie sfinte. Sfinţenia icoanei trece prin sfinţenia celui zugrăvit, dar şi printr-un anume efort spre sfinţenie al celui care zugrăveşte icoana.

Icoana vorbeşte cel mai bine despre „frumuseţea care va mântui lumea”. Aşadar icoana este mai întâi pictură, apoi reuşeşte să fie mai presus decât pictura şi, aşa cum spune Înalt Preasfinţitul Bartolomeu Anania, să te facă sa te descoperi, să te urneşti spre ea, să te închini şi să te rogi.

Acum am să fac ascultare, dând curs rugăminţii părintelui Iustin. Voi citi condacul şi troparul din slujba de canonizare a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.

„Înarmat cu platoşa credinţei in Dumnezeu, cu cea a postului si a rugăciunii si cu multe fapte ale dragostei creştine, binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare si Sfânt s-a îngrijit de soarta bisericii  ridicând din temelie numeroase lăcaşuri de închinăciune, a miluit pe cei sărmani si pe osteni cu care împreună chemând in mare ajutor pe milostivul Dumnezeu a fost pavăza credinţei creştine si a hotarelor tarii. Evlavios si rugător voievod, binecredinciosul Ştefan cel Mare si Sfânt adesea si-a alinat suferinţele si a găsit cuvânt de zidire sufleteasca la părintele sau duhovnicesc Daniil Sihastrul. De la mutarea sa la cele veşnice amintirea voievodului sta vie in evlavia si cinstirea bunilor romani de pretutindeni precum flacăra candelei nestinse care străjuieşte mormântul ctitoriei sale, mănăstirea Putna.”

Acesta este un lucru extraordinar, sa te supui sfatului duhovnicului. Sfântul Daniil Sihastrul nu era un călugăr care să apară meteoric în campanie electorală, ci era un adevărat povăţuitor. Şi Domnul a ţinut cont mereu de el. Eu cred că asta ar ajuta mult: dacă oamenii politici s-ar pune sub ocrotirea Bisericii şi a lui Dumnezeu. Se ştie că printr-un duhovnic, dacă relaţia este cum se cade, adesea îţi vorbeşte Dumnezeu. Astfel pot fi primite sfaturi bune si pot fi îndurate mai uşor dificultăţile. Voi citi în continuare troparul:

„Apărător neînfricat al credinţei si patriei străbune, mare ctitor de lăcaşuri sfinte, Ştefane voievod, roagă-l pe Hristos Dumnezeu sa ne izbăvească din nevoi si necazuri.”

În fond avem mai multe lucruri cu care să ne legitimăm în faţa altora, să arătăm ca nu am trăit degeaba în aceste locuri, că răspunsurile noastre la întrebările istoriei sunt corecte si pline de trăire. Însa nu sunt în istoria noastră multe perioade de strălucirea celei în care a domnit Ştefan cel Mare. Îl avem desigur pe Constantin Brâncoveanu, care e martir, îl avem apoi pe Neagoe Basarab, dar nici o domnie nu a avut strălucirea, aura pe care a avut-o domnia lui Ştefan cel Mare. E clar că Ştefan cel Mare a fost un om prin care Dumnezeu a binevoit. A binevoit pentru noi toţi. Nu poţi sa ţii piept atâtor războaie doar prin faptul că te-ai antrenat la luptă, că ai făcut şcoală de duel sau ai luat lecţii de strategie. Este clar că Dumnezeu a binevoit întru el şi a binevoit pentru noi şi intru noi. Altfel mai nimic nu se poate explica.

Condacul spune aşa:

„Apărătorul creştinătăţii, binecredinciosul voievod Ştefan, celui care cu dreptate si dragoste a cârmuit poporul încredinţat lui de Dumnezeu, pilduitorul smereniei creştine si al iertării celor ce i-au făcut rău, celui cinstit si iubit, ca un părinte slăvitului voievod sa-i strigam: Bucura-te Sfinte Ştefane, binecredincios voievod si apărător al creştinătăţii!”

Marele privilegiu al sfinţilor este acela ca ei cresc după moarte. Oamenii care nu şi-au risipit talanţii tot sporesc. Lucrarea lor sporeşte. Sporeşte şi cu ajutorul icoanelor ce le sunt dedicate. Se cuvine ca noi să-i mulţumim doamnei Elena Murariu pentru ce a făcut. Iar Biserica trebuie să se folosească de ceea ce ea propune. Locul acestei icoane este aici numai temporar. Icoanele nu sunt făcute să stea în expoziţii. Ea trebuie sa ajungă în biserică, trebuie ca să se închine lumea la ea, trebuie să se slujească în juru-i, tămâia şi ceara să o patineze în sfinţenia slujbelor.

Poate n-ar trebui spus într-un moment ca acesta, sărbătoresc, dar pictura care se face  acum la Putna nu este cea care s-ar cere în această necropolă, în această mândreţe, acest jalon al teritoriului nostru naţional. Putna a fost un jalon care a fixat graniţa. Ce-am fi fost astăzi fără Putna? Ea a ţinut teritoriul acolo ca un ţăruş, în jurul căruia au fost obligaţi să treacă sfoara cei care făceau hotarele, după războiul ultim mondial.

Acum ar trebui să citim rugăciunea la mormântul lui Ştefan şi ar trebui să ne rugăm sfântului, căci el nu este numai un personaj de istorie, ci un sfânt al nostru, un sol al nostru la Dumnezeu, care se poate ruga pentru noi. Haideţi să intrăm şi noi în această cavalcadă, al cărei stindard este chiar prototipul suprem icoanei, chipul lui Hristos de pe mahrama Veronichii. Să ne ajute Sfântul Ştefan cel Mare şi Sfânt nouă tuturor, să ajute acestui neam care are mare nevoie de ajutorul sfinţilor şi are nevoie de modelul lor, ca să-l urmeze. În fond toţi suntem chemaţi să ajungem de pe podeaua bisericii pe pereţii ei, să devenim acea pojghiţa fină şi transparentă de întâlnire şi bucurie. Asta-i bucuria până la urmă, şi frumuseţea. Până la urmă asta vrea Dumnezeu, întâlnire şi bucurie în unire, în cuget, în duh. Restul se pierde în cenuşă. Fiecare din dumneavoastră ştiţi că aici, în întâlnirea cu celălalt, ne regăsim cu adevărat în momentele supreme. N-o să ne întrebe probabil în primul rând Dumnezeu la judecată câte cărţi am scris, câte icoane am pictat etc., ci mai degrabă câte întâlniri am realizat cu adevărat, cu câţi oameni am reuşit să fim cu adevărat împreună, în aşa fel încât Al Treilea, Hristos, să fie şi el acolo. Acest lucru cred că va cântări foarte greu. Nu este uşor, dar nici nu cred că este imposibil.

Mă iertaţi!